eu care cum nu sunt

“am în mine o puzderie de copii, care mai de care pus pe şotii”



E un fel de schizofrenie metaforică, în care apar multe personaje, un fel de depozit de amintiri şi fiinţe născute din imaginaţie şi prea mult chef de joacă. Unul dintre copii este Harriet. Daca lumea şi lucrurile ar fi chiar atât de întâmplătoare, m-aţi confunda cu Harriet. În acest caz m-aş căţăra în copaci, aş avea un căţel pe care l-ar chema cumva şi lumea pe stradă, dar nu ar răspunde decât la adresările politicoase, aş mânca portocala de la ora 7 şi aş fi tot timpul murdară pe mâini de aracet, lucru care nu mi-ar încetini deloc restul activităţilor, dar m-ar face dependentă de un curăţător de portocale. Dependenţa asta ar fi pierdută fără rest când m-aş plictisi de aracet, şi m-as plictisi destul de repede. M-aş plictisi de toate destul de repede, şi aşa aş ajunge să cred că le ştiu pe toate, dar atunci aş risca să mă cheme Letiţia, şi cum acest lucru nu ar fi de dorit aş renunţa repede la dependenţa de plictis pe care aş transforma-o cu atenţie de pisică de cheshire într-o formă genială de procrastinare. Acest lucru ar eficientiza toate procesele prin simplul fapt că lucrurile s-ar întâmpla de azi pe mâine. Ca să mă premiez pentru noua formulă de succes mi-aş mai cumpăra un curăţător de portocale, care ar putea să poarte conversaţii lungi cu arborele de guineea, care m-ar plictisi şi, de fapt, nici nu există.

2 comments:

andreea said...

Imi place de toate eu-rile tale de mai sus. Cu care din ele ai scris? Mi-ai facut pofta de imprerecheri de cuvinte practicate de stari mai vechi precum "arbore de guinea"... iar la aracet si lipici nu m-am mai dus cu mintea de cand aveam copii mici, ascultati si neascultatori pe dinautru. Multumesc de amintirea de ei. Scri pe placul lor si al meu deopotriva.

prestidigitator said...

multumesc frumos :>