spuma zilelor nu este de fapt o spuma

m-am intrebat azi, nu pentru prima oara, dar a fost pentru prima oara cand am asteptat sa-mi raspund si parca nu era nimic logic acolo, de ce ni se par oamenii mai "umani" atunci cand sunt vulnerabili? vulnerati, chiar. de ce omul e mai om atunci cand e jos, cand e cu cartile pe fata, cand e cu sentimentele expuse, cand e doar la un pas de a fi ranit big time si tu esti la un pas de el? si de ce dupa ce se intampla asta, dupa ce vedem omul wearing his soul on the outside, ne bucuram malefic in interior si o slaba licarire de superioritate se naste in noi? ce s-a intamplat cu ingenuitatea, cu roseala din obraji care ne face sa admiram o persoana si mai mult,
unde sunt pudibonzii de altadata? s-au transformat toti in cinici, se ascund, sau practica mizantropia ca singura posibilitate de salvare a sufletului pentru moment?

fara legatura, simt un miros

placut, de marmelada.