Nerăbdarea ca lipsă de noţiune a timpului
Generaţia din care fac parte (?) este o generaţie nerăbdătoare. Este o generaţie grăbită, o generaţie pe fugă, o generaţie pe care o doare timpul.
Nici vremurile nu o prea ajută. Celebra zicală „Time is money” („Timpul înseamnă bani”), care, deşi pare scornită în timpurile noastre haotice, vine de fapt de la vechii greci. Antiphon, un orator care scria discursuri pentru apărători la procese, a înregistrat cea mai veche versiune a zicalei in „Maxim” (aprox. 430 î.Hr.) sub forma de „Cea mai scumpă resursă este timpul”. Secole mai târziu noţiunea valorii timpului apărea în engleză ca „Timpul este preţios”, preluată fiind de Benjamin Franklin care a transformat-o în „Sfat către un tânăr comerciant” (1748) în ceea ce cunoaştem astăzi.
Avem până şi exprimări mai neaoşe ale presiunii timpului, ale unui status-quo, de fapt (dar cine, oare, le preferă cu adevărat, în epoca englezismelor?): „Statul este problema fundamentală. El emite legile statului. [...] Cetăţenii sunt grăbiţi pentru a ajunge în locuri în care pot sta.” Poate e tenta de ironie sau jocul de cuvinte simpatic care îmi place la versurile astea.
Situaţia României nu e cea mai roz. Dar chiar am vrea să fie? De la prea mult roz cu siguranţă ne-ar durea ochii. Fireşte, nici aşa nu-i tocmai bine. Din punctul meu de vedere, România suferă mult şi din cauza tinerilor ei... Relaţia acestora cu Occidentul eu o văd pe trei direcţii:
a. există prima categorie care respinge Occidentul – nu din patriotism sau, Doamne fereşte, din naţionalism, ci datorită existenţei a ceva mai „bun”: visul american! (aici zâmbesc răutăcios).
b. a doua categorie îmbrăţişează ideea de Occident oricând şi oricum, chiar şi pe stomacul gol. Din păcate nu apucă să o proceseze, o preia de la alţii. Acest fapt în combinaţie cu provenienţa dintr-un mediu relativ sărac duce la emigrarea iminentă şi aproape sigură a respectivilor care intră în această categorie; pentru ei, Occidentul reprezintă ce reprezenta şi America acum 5-10 ani pentru mulţi români – „ţara” tuturor posibilităţilor.
c.a treia categorie, şi preferata mea personală, este alcătuită din cei care văd Occidentul (şi, de altfel, orice ţară străină) ca pe o posibilitate de a învăţa cât mai multe, de a cunoaşte culturi noi, de a se perfecţiona. Poate vor să studieze acolo, să lucreze un an, doi, sau să o viziteze, în scopuri aproape turistice, pentru a afla cât mai multe despre o cultură poate total diferită de a noastră. Ei se întorc apoi în România, nu sunt patrioţi neapărat, doar că îi leagă foarte multe de ţară, lucru care le place, se întorc şi încearcă să facă lucrurile să meargă mai bine. Ei sunt cei care „aduc schimbarea”. Poate nu e prea corect să afirmăm că se întorc cu o altă mentalitate, dar sigur se întorc cu dorinţa de a schimba lucrurile şi asta e mai mult decât putem să spunem despre majoritatea românilor în ziua de azi.
Majoritatea tinerilor români sunt nemulţumiţi de lucrurile care se întâmplă în România şi e absolut normal pentru că lucrurile nu merg perfect – să luăm, de pildă, învăţământul, care încă mai funcţionează la unele nivele după vechile structuri comuniste (cum spunea Ştefan Augustin Doinaş, România încă mai suferea, după '89, de un „comunism rezidual”). Însă, în loc să aibă ambiţia de a schimba ceva, preferă să îşi „bage graniţa-n raniţă” şi să se mute lângă o altă graniţă...şi gata! Nu realizează sau nu îi interesează că au potenţialul de a îmbunătăţi situaţia pe toate planurile dacă se direcţionează către asta.
Fireşte, există un mit al Occidentului. Sau, mai bine spus, a existat. Tot ce a rămas acum este o imagine pălită a ceea ce era mai demult. Este o iluzie hrănită de televizoare prietene cu minţi fragede şi impresionabile. Este la îndemână. Dar de ce preferăm „ce este la îndemână” unor lucruri pe care le-am putea numi ale noastre, cu care ne-am putea mândri? Doar pentru că trebuie să depunem un grad minim de efort...intelectual?
S-a vorbit mult despre „generaţia pro”. Unii poate au şi crezut în ea. Apoi s-a glumit, poate nu chiar la fel de mult, despre „generaţia contra” şi s-au făcut tot felul de parafraze. Generaţia pro devenise, de fapt, sau era de mult, generaţia contra. Totuşi, generaţia pro există, este generaţia care ia totul de-a gata: mâncarea, relaţiile cu oamenii, gusturi şamd., care e mult prea uşor influenţabilă de marele şi puternicul vest. E clar cu ce avem de-a face – cu o generaţie care s-a hrănit cu mituri, cu televizor şi care e atât de grăbită încât nu trăieşte în prezent.
Mentalitatea e influenţată de cultură, dar ce anume ne influenţează cultura? Ştim că pînă în '89 cultura română a însemnat cultură sub regim totalitar - a însemnat cenzură şi aproape un vid total în materie de creaţie. Regimul totalitar a cultivat, a inoculat oamenilor un spirit de rezistenţă la cultură, cauzată mai ales de apariţia şi existenţa culturii de masă, în forma ridicolă şi derizorie în care era (nu era o cultură de masă veritabilă). Aceste fapte au împins omul proaspăt liber al anilor '90 spre lăcomia care l-a adus în agonia în care este azi. Avea libertate de alegere, avea poate ceva mai mulţi bani şi un bagaj imens de frustrări şi nemulţumiri. Cu grabă şi nechibzuire a luat tot ce i se oferea dinspre măritul vest, fără să treacă nimic prin filtrul său propriu mai întâi. Ar fi fost greu pentru că toţi anii de dinainte îl lăsaseră fără el. Aşa că a tot cerut şi i s-a tot dat, iar acum pare să se dezmeticească un pic şi să nu prea ştie ce să facă, mai ales cum să scape de toate... Am observat asta la unii tineri.
Din păcate, pentru restul, adică pentru majoritate, „dezmeticirea” aceasta nu a avut loc încă. La ei lucrurile încă se fac în grabă şi totul se asimilează fără vreo filtrare prealabilă. Din graba cu care se întâmplă toate rezultă şi o oarecare nepăsare, o neglijenţă pentru detalii, din care rezultă, ca într-un veritabil lanţ cauzal, copiatul de la alţii, eufemistic numit „inspiratul”,care este preocuparea favorită a cât mai multor tineri. Incepând timid cu copiatul la lucrări sau plagiatul referatelor la şcoală, acesta atinge grade destul de îngrijorătoare cu creşterea în vârstă şi este invers proporţională cu nivelul de educaţie. (Nu ţine neapărat de copiatul la examene... merge chiar până la copierea unui stil de viaţă, de exemplu. Situaţiile sunt destul de asemănătoare, cea cu „inspiratul” este practic sora mai mică a „împrumuturilor” de la alţii, a „importurilor”, cu diferenţa uneori invizibilă că cea din urmă este legală...) Carevasăzică, cu cât e omul mai educat (în sensul de învăţat), cu atât mai puţin va încerca să-i copieze pe alţii, mai interesat fiind de a-şi dezvolta propria lui individualitate, în orice zonă în care aceasta s-ar putea evidenţia, contura. De ce ar trebui să ne deranjeze asemenea „împrumuturi”? Pentru că miros de departe a non-autentic, pentru că avem propriile noastre valori pe care le putem cultiva. Pentru că afectează totul, de la ceea ce suntem până la ceea ce văd alţii că suntem (în cazul de faţă, nu suntem).
Mie mi-e simpatică România, iubesc poezia locului presărată cu ironie, limba ei jucăuşă, oamenii ei sarcastici şi plini de poveşti (cei care au mai rămas). Ascult muzica anilor '30, anilor '50, '60, '70; mă uit la filmele anilor '90, citesc cărţile anilor 2000. Am valori personale în funcţie de care mă ghidez în viaţă. Eu încă mai cred că o să schimb lumea într-o bună zi. Sunt visătoare. Aşadar din ce generaţie fac eu parte? Aţi putea spune?...
Nu simt că aparţin vreunei generaţii, cu atât mai puţin generaţiei mele. Totuşi, dat fiind că una din definiţiile din DEX pentru „generaţie” este: „Totalitate a indivizilor dintr-o comunitate, care trăiesc în acelaşi timp, fiind aproximativ de aceeaşi vârstă.”, va trebui să mă contrazic. Sunt de-a lor. Fac parte din generaţia „optzecipatristă”...
"Wise Words and Wives' Tales: The Origins, Meanings and Time-Honored Wisdom of Proverbs and Folk Sayings Olde and New" by Stuart Flexner and Doris Flexner (Avon Books, New York, 1993).
