Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.
Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.
Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.
O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.
(M. Sorescu)
3 comments:
O să stric melangonia cu o nedumerire tehnică. Niciodată n-am înţeles ce vrea să zică Sorescu prin «Care n-am mai căzut pe gheaţă / Dintre cele două războaie», pentru că la mintea mea proastă, ca să aibă sens ar trebui ca gheaţa să fie nearticulat: «Care n-am mai căzut pe gheaţa dintre cele două războaie». Dar nu, este articulat şi în print.
Deci n-am înţeles nimic din prima strofă :-(
mie sorescu imi zice ca n-am mai cazut pe gheata de la vremea aia, dintre cele doua razboaie. cel care are urechi sa vada va si intelege. :)
Aaaaa, mulţam. Ai dreptate, suntem îngrozitor de mari...
Post a Comment